Dască-l prost. Foarte de dimineață, într-o mahala depărtată, bat la ușa amicului meu, Pricupescu, profesorul de cursul secundar. Predă istoria în clasele inferioare la un liceu. Deși foarte buni prieteni, n-am fost niciodată la el acasă. Așa, numă mir că îi se pare ciudat, a mă vedea la dânsul. Ei, ce cauzi tu prin mahalaua noastră așa de dimineață? Am trecut pe aici, zic eu, și-am intrat să-ți dau bună ziua. Știu că pe la ceasul ăsta pleci de acasă și zic, haide să văd, o fi plecat Pricupescu.
Dacă o fi plecat, bine, dacă nu, merg cu el până-n târg. Azi o să fie căldură, mai teribilă ca ieri. S-a pus pe călduri, o să ne topim în vara asta. Pricupescu este un om bănuitor. Zice, fac prin soare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă rogi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticălos. A, zic eu, mai, adăugă el, mai am doi ani până ies la pensie. Douăzeci o să mi se pară...
Să mă văd o dată scăpat de canonul ăsta care a ajuns de la o vreme nesuferit. Uite, până viu eu, citește. Și zicând acestea, scoase din buzunar un vraf de scrisori, mi le trântește dinainte pe masă și iese. Pricupescu este indiscret. De vreme ce mi-a dat voie, mă apuc să-i cite scrisorile. Iubite domnule Pricupescu, știți de când am fericirea a vă cunoaște și e cam mult de atunci. Nu v-am supărat cu vreo rugăciune de favoare, fiindcă nu-mi place să importunez pe cineva în îndeplinirea dătoriilor sale, mai ales când îl știu de o corectitudine exemplară ca dumneavoastră.
Cred că a venit momentul ca, mai ales în școală, de la care depinde viitorul națiunii noastre, noi românii să încetăm odată cu nenorocit a sistema favoritismului a îngăduielii a hatârului. Când mai cu seamă ne aflăm în fața unui bărbat devotat datoriei, cum sunteți dumneavoastră și conștiincios, fără nici o umbră de bănială, trebuie să-l lăsăm aș îndeplini misiunea așa cum crede el, în matura lui judecate nepărtinitoare. Profesori ca dumneavoastră fac onoare a unei școli. Ei sunt o garanție că tinerele generațiuni care li trec prin mână, când vor deveni cetățeni, vor fi perfect educate și solid instruite și vor face fală națiunii.
Pentru aceea, când frate meu Ghita Postolache, deputatul, m-a consultat în ce liceu să-și dea copilul la București, i-am spus numai decât, dacă vrei să înveți o bună creștere și carte ca lumea, dă-l la liceul unde este profesor amicul meu, domnul Pricupescu. Acolo poți fi siguri și în privința educațiunii și în privința instrucțiunii. Băiatul, Costică Postolache, după cum știți, stă la mine, eu îi țin loc de tată. Prin urmare, înțelegeți de ce mă interesezi și de ce îmi permit, în puterea prieteniei ce mi-ați acordat-o, totdeauna a vă importuna cu o mică rugăminte.
Nepotul meu, precum veți fi observat cu perspicacitatea ce vă caracterizează, este foarte timid. Pe lângă aceasta, mi-a fost și cam bolnav în anul acesta, am trebuit să-i scoatem o măsia, așa că are o mare frică de examen. Mi-ați îndatorat foarte mult și pe frate meu și pe noi, mai ales pe mine și pe soția mea, căci în grijă noastră am avut pe copil. Dacă ați fi, nu indulgent, aceasta nu vă putem cere, dar nici prea sever cu el, care nu știți câtă iubire vă poartă și cu cât respect pămânește totdeauna de dumneavoastră.
De aceea, fiindcă vedem cât ține costică la dumneavoastră, ne-am autorit să vă luăm pe dumneavoastră ca meditator, începând chiar din vacanță. Știți că mergem la țară, la munte, am fi fericit dacă ați primi, cum n-aveți îndatoriri de familie, să veniți cu noi, neavând altceva mai bun de făcut, bineînțeles. Am dorit ca și în vacanță să se mai ocupe cu cartea. N-ar fi rău, prin urmare, să ne vedem cât mai curând ca să aranjăm această afacere. Până atunci, primiți, stimate domnule Pricupescu, cele mai afectuase salutări din partea suției mele și din partea devotatului dumneavoastră.
Nicu Postolache, senator. Alal de Pricupescu, zic în gândul meu. Eu, care cunosc bine și pe nenea Nicu Postolache, și moșia lui, și gospodăria lui, și pe madame Postolache, în paradis îmi invită nenea Nicu și consoarta. Mâncare, băutură, aer, călărit, plus 200 de lei pe lună, cel puțin, oameni cu dare de mână. Dar nu mai vine Pricupescu. Să citim mai departe. Amice Pricupescule, mâine încep la voi examenele. În interesul tău îți atrag atenția încă o dată, nu fi sever cu băiatul persoanei cunoscute.
Ar fi o prostie din partea ta să faci exces de zel când știi bine că și fără să vrei tu băiatul tot va trece. Pentru ce tu îndă scălași numai ca să te faci gruzav să îi îndispui pe niște oameni cu atâta influență? Nu e mai bine să ți-i faci binevoitori? Aseara am prânzit acolo. Ră o sumă de oameni mari. Toată vremea la masă s-a vorbit rău de profesori care, după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutal și mojici, ales cu copiii de familii bune.
La plecare cu Coana am spus că dacă cumva persecutați pe mititelul, n-are să-ți meargă comod. Eu am garantat pentru tine. Ia seama în interesul tău. Amic. Nână. Alta. Dragă bică, cocoșelul emoțat, dacă ai ținut vreodată la mine măcar a sutea parte din cât mi-ai spus, sper că n-ai să mă refuzi. A venit Mița Popescu la mine cu lacrimi în ochi și m-a conjurat pe tot ceea mai sacru să-ți vorbesc în privința băiatului ei, Octavian Popescu, care zice că tremură toți băieții de frica ta că ești prea sever și el are groază când se gândește la ziua de mâine.
Iată, Mița este desperată, fiindcă Octavian i-a spus curat că, dacă rămâne repetent, se împușcă. Pune-te tu în locul ei, ca mamă. Astăzi seară nu se poate. Dar mâine seară, la ceasul știut, negreșit, cocoșelul l-a mățat. Când ai venit la puiculița ta, să-i spui că l-ai trecut pe Octavian. Puiculița. Bravo, domnule Pricupescu, gândesc eu. Cine să fie puiculița? Ah, un pric rozpal cu un blazon aurit într-un colț. Să vedem. Sunt gata. Haide că e cam târziu. Am treabă la școală.
Uite, frate Pricupescule, de ce venisem eu la tine. Zic și eu și înghit în sec. Apoi îmi iau inima în dinți. De ce? Venisem să te rog să-mi faci un mare hatâr. Ah, am înțeles. Nu ți-am spus eu? Ghicisem. Ei, nu fi tu așa de, cum să zic, de sever. Știi că de când te cunosc și de, slavă Domnului, ne cunoaștem din copilărie, nu te-am supărat cu vreo rugăminte, fiindcă nu-mi place să importunez pe cineva. Cât de prietin să-mi fie în îndeplinirea datoriilor sale.
Mai ales când îl știu de o corectitudină exemplară cum ești tu. Apoi atunci... Firește, nu zic, trebuie să ne hotărăm odată, mai ales când e vorba de școală, de la care depinde viitorul națiunii noastre. Noi românii să încetăm, mă înțelegi. Asta le-ai citit undeva. Pe onoarea mea, nu. Ei bine, tu... Tu ești un bărbat devotat și conștincios, fără nicio umbră de bănuială, care trebuie misiunea lui să fie... Mă înțelegi. Îți spun eu că le-ai citit undeva.
Zău nu, uite ce e, un băiat timid și a fost cam bolnăvior iarna asta, că trebuie să-i scoată omăția. Când îți spun eu... Pe ochii mei și, în sfârșit, ce mai una alta, ce să mai umblu cu mofturi, decolea ar fi pentru tine un dăscălaș părlit. Un dăscălaș părlit, pe timp de vară, 500 de lei. Am aruncat vorba cea mare. Picupescu e nebun. A început să-ți biere la mine, să-mi spuie că... Nu-mi e rușine, prieten vechi, dar eu cu minte îi zic...
Nu ați cunoști interesul. De ce să te pui cu niște oameni mari, care au atâta influență? De-aia v-a ieșit vorba la toți dăscălii, că sunteți mojici și brutali, mai ales cu copiii de familie bună. A, strigă Picupescu. Iar? Secule am strigat eu. Dacă e vorba de zbieretea, păi zbier și eu. Un băiat cu atâtea rude, care-ți ar fi de mare sprijin... Ești un prost, strigă Picupescu. Ba tu ești un prost. Mă, să ai văduvă bogată, frumoasă și de familie mare, în loc să te iei cu binele, să te ia cu meditator.
I-am strigat degeaba. Mi-a fost peste putință să-l scot pe pedan din ale lui. Mare dobitoc, donul Pricupescu.
