04_Scopul metaforei

The transcription discusses the purpose of metaphors in NLP to guide behavior change through storytelling. It emphasizes creating change in a safe space of reflection, symbols, identification, and wisdom. Two metaphors are shared: the clockmaker who starts time, and the spider weaver who teaches about space between choices. These metaphors work by respecting classic steps, using symbolic characters, and introducing new perspectives subtly. The third metaphor involves a man on a platform facing multiple train choices, reflecting on indecision and tension. It prompts questions on the impact of indecision. The metaphors aim to evoke reflection and insight without providing direct solutions. Scopul metaforei în NLP este să îndrume și să sugereze schimbări în comportamentul clientului prin intermediul unei povești. Și aici e magia. Nu comandi schimbarea, ci o creezi printr-un spațiu sigur de reflecție, simbol, identificare și înțelepciune. Hai să-ți dau câteva metafore. Prima metaforă. Ceasornicarul care pornea timpul. Se spune că într-un sat, nu foarte departe, poate fi în Apuseni sau într-un colț de gând al tău, trăia un bătrân ceasornicar. Nu era renumit pentru ceasurile lui, ci pentru tăcerea în care lucra. Avea o măsuță mică cu un singur scaun în față. Scaunul celor care aveau de luat decizii. Nu veneai acolo pentru a repara ceasuri, ci pentru a repara timpuri blocate. Iar cei care știau de el spuneau că oricine ședea pe acel scaun nu pleca fără să fi făcut o alegere pe care o amâna de luni întregi. Dar ceasornicarul nu punea întrebări, doar lucra la câte un ceas deschis în fața lui și asculta ticăitul. Uneori nici nu ridica privirea, doar mișca rotițe, șuruburi mici, acele care nu arătau nicio oră. Într-o zi a venit o femeie tânără, cu ochi obosit și agenda plină. S-a așezat pe marginea scaunului, mișcându-și mâinile fără rost. Și a spunea, am de ales între două drumuri și nu știu care e al meu. Ceasornicarul a învârtit o rotiță și a spus încet, deciziile nu să iau ca să fie corecte, să iau ca să pună timpuri în mișcare. Femeia s-a oprit din frământat, a oftat, liniștea părea că apasă aerul din încăpere. Și atunci s-a amintit de o alegere pe care o făcuse de mult, fără să știe dacă e bună, dar care o adusese exact unde avea nevoie să ajungă. Poate nu fusese corectă, dar fusese vie. Ceasornicarul i-a întins un ceas mic cu două ace care mergeau în sens invers. — E un ceas care merge înapoi, a întrebat ea. — Nu, a zâmbit el, e un ceas care te învață să nu mai fugi de trecut. Femeia l-a luat în mână și pentru prima dată în ultimele luni nu s-a mai simțit blocată între magat și nu. Înțeles că și nehotărârea e un fel de timp oprit și a știut că era gata să-l miște. Nu a spus ce va alege, nici ceasornicarul n-a întrebat. Dar când a ieșit din atelier, părea că merge în același timp pe ambele drumuri, până când unul a devenit clar. Se spune că acel ceas cu două ace inverse încă picăie pe noptiera ei. Ca un memento că viața nu are drumuri greșite. Doar momente în care trebuie să te așezi pe scaun și să-ți amintești că timpul pornește din alegere. Acum aș vrea să dechizi manualul la pagina 39 și să analizăm cum a fost construită această metaforă. Tema? Teama de a lua decizii și lipsă de încredere în proprie alegere. Inu, transferul indexului de referință. Personajul principal nu e cursantul, ci femeia necunoscută. Acțiunea are loc într-un spațiu metaforic. Atelierul ceasornicarului. De ce funcționează? Crează siguranță. Cursantul poate să observe fără presiune. Activează identificarea inconștiente. Mă regăsesc în ea fără ca cineva să-mi spună direct. A doua, sincronizare cu problema reală. Am de ales între două drumuri și nu știu care-i al meu. Tehnica? Reflectă direct tema deciziei blocante, în termeni simpli. Gesturile, starea personajului și ambientul descriu non-verbal ce trăiește clientul. Al treile, accesarea resurselor simbolică și subtilă. Deciziile nu se iau ca să fie corecte. Se iau ca să până timpul în mișcare. E un ceas care te învață să nu mai fugi de trecut. Tehnica? Se introduce o convingere nouă, dar nu ca lecție, ci ca înțelepciune venită din personaj. Resursa, ceasul cu acei inverse, devine ancoră simbolică. E ceva ce cursantul poate purta în imaginație. A patra, rezolvarea simbolică și încheierea povestii mergea în același timp pe ambele drumuri, până când unul a devenit clar. Tehnica? Nu se impune o alegere. Se validează procesul de clarificare. Rezolvarea e organică, nu forțată. A doua metaforă, țesătorul de păianjeni, se spune că într-un oraș ascuns între dealuri, trăia un bărbat cunoscut ca țesătorul de păianjeni. Nu pentru că ar fi prins insecte, ci pentru că știa să creeze sisteme. Venea dintr-o familie în care haosul era zilnic. Așa că a învățat de vreme să adune, să lege, să previne, să știe tot, să controleze tot. Țesa proceduri, checklist-uri, planuri. Făcea echipele să meargă ca un ceas elvețian. Avea cinci agende, câte una, pentru fiecare departament. Și trei calendare, doar pentru săptămâna în curs. Avea note despre colegii lui, despre clienți, despre concurenți. Nimic nu-i scăpa. Sau așa credea. După zi, o femeie bătrână a intrat în biroul lui. Nu era pe listă, nici programată. Avea un coș de nuiele în mână și un zâmbet liniștit. "- Aș vrea să te învăț ceva," a spus. "- Nu e un moment bun," i-a răspuns. "- Lucrez." Tocmai de aceea e momentul perfect. Fără să aștepte permisiune, a scos din coș un ghem de ață și a început să țese încet, atent, fără grabă. "- Asta e o pânză de păianjen," a spus. "- Fiecare fir e o intenție, fiecare nod o alegere, dar între ele e spațiu." "- Nu va rezista," a murmurat el. "- E prea fragilă." "- Nu trebuie să reziste," zise ea. "- Trebuie doar să vibreze, să simtă." Pânza nu e făcută să țină, e făcută să anunte. Să te înștiințeze când vine ceva nou, necunoscut, necontrolabil. Atunci el a tăcut și a dat seama că de ani de zile construia sisteme ca să prevină neprevăzutul, dar uita să se mai simtă semnalele. Era atent la tot, dar prezent în nimic. Reacționa, dar nu mai vibra. Femeia i-a lăsat pânza pe birou și a spus, "- Când ai încredere în ceea ce simți, nu mai ai nevoie să controlezi fiecare fir. Doar să fii acolo, în centru, atent." După ce a plecat, el a privit biroul lui plin de hârtii și pentru prima dată a înțeles că sistemele nu sunt pentru control, sunt pentru claritate. Iar claritatea nu vine din agenda, ci din liniștea din centru. Se spune că acel bărbat a păstrat pânza pe birou. Iar în zilele în care simțea nevoia să controleze totul, o atingea ușor și și-amintea, spațiul dintre fire e la fel de important ca firele. Această metaforă funcționează pentru că respectă pașii clasici, ne lepe în construcția metaforică. Transferul de referință este clar, povestea e despre un personaj simbolic, țesătorul de păianjen, ceea ce permite cursantului să se identifice fără să se simtă expus. Pacing-ul este direct, agendele, calendarele și nevoia de control reflectă fidel realitatea liderilor și antreprenorilor, perfecționiști. Resursa apare sub forma bătrânei, o figură de autoritate blândă care introduce o nouă perspectivă, spațiul, intuiția, prezența. Reîncadrarea este subtilă, controlul nu mai e un semn de putere ci de rigiditate, iar claritatea devine noua valoare. Iar rezoluția este simbolică, pânza care vibrează devine ancoră internă pentru altfel de relație cu incertitudinea. Este o poveste simplă, dar cu straturi profunde care acționează direct în imaginarul inconștient și susține o schimbare elegantă de perspectivă. Omul de pe platformă Un bărbat stătea singur pe o platformă suspendată, deasupra unei gări vechi. Sub el șinele se difurcau în veci de direcții, trenuri plecau și veneau. Un vuiet constant de opțiuni, dar el nu urca niciunul. Tinea un bilet mototolit în mână. Avea scris pe el acces permis, doar cu direcție clară. A privit în dreapta un tren al deciziilor rapide, vopsit în culori vibrante. S-a clătinat un pas spre el, dar n-a urcat. A privit în stânga un tren al așteptării, care părea că nu se va urni niciodată. I-a plăcut liniștea dinăuntru, dar l-a speriat gândul de stagnare. Și atunci a decis să mai stea. Doar că platforma nu era un loc static. Sub picioarele lui începea să vibreze, ușor, imperceptibil la început. Apoi din ce în ce mai mult. Nu știa de ce, poate pentru că șinele se reconfigurau, poate pentru că biletul se tocea, poate pentru că nu fusese construită să susținea nehotărârea. Un bărbat pe o platformă cu prea multe opțiuni, cu un bilet care cere ca claritate și o vibrație care crește cu fiecare decizie neluată. Fără ceas, fără hartă. Doar cu el și un moment care începe să se miște. Ce face această metaforă? Nu oferă soluții, doar reflectă. Nu promite eliberare, doar arată tensiunea acumulată prin nealegere. Pune întrebări stăcute. Ce faci când nu alegi? Ce se întâmplă cu platforma ta? Ce face corpul tău între trenuri? Această metaforă poate fi urmată de alte întrebări care îl vor forța pe client să ne dea informații folositoare în caucii. Ce culoare are platforma? E a ta sau a cuiva? Ai voie să cobori? Ce s-ar întâmpla dacă ai încerca? Biletul? Cine l-a emis? Poți scrie altul? Ce simți în corp când trenurile trec și tu rămâi?